Miezul noptii devine cel mai aprig dusman al meu. Daca nu reusesc sa intru in lumea cealalta( a visului) pana la 00.01 ma apuca gandurile. Si ma apuca si nu ma lasa,si in ultima vreme gandurile sunt tot mai deprimante.
Mi-au revenit gandurile cu EL, despre El, amintirile cu EL, despre EL. Si ma chinuie. Ma chinuie ca realizez ca inca il iubesc. Alta explicatie care ar fi pentru faptul ca amintirile cu el imi aduc mereu un zambet pe buze, ca rememorez mereu cate o trasnaie de-a noastra? Il iubesc pe el sau iubesc amintirea lui? Cum sa face ca ultimele saptamani cu el imi aduc lacrimi si nu zambete? Iubesc de fapt, amintirea lui. Iubesc de fapt iluzia cu care am ramas , fantasma lui, caci in capul meu i-am facut statuie , asemenea eroilor. A fost eroul meu, pentru ca el mi-a readus pofta de viata, m-a facut sa imi doresc ziua de maine. Dar tot el m-a condamnat la o durere mai mare decat cea din care ma salvase. Si nu trebuia sa faca asta, pentru ca si el cunoscuse durerea si suferinta. Si daca o stia, de ce mi-a pricinuit-o si mie?
Si totusi..... te iubesc.... si totusi.... te urasc!
Iubesc amintirea ta si iti urasc persoana! Te condamn ca nu ai luptat pentru ce era al nostru, ca ai renuntat la mine, la noi, ca ai ales calea usoara.Si te blestem sa ai nopti albe pline de ganduri negre, cum sunt noptile mele de cand am devenit sec EU si TU din frumosul si fericitul NOI.
si totusi....te iubesc, prostutule!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu